“Vreau sa te vad. Am nevoie de tine. Ne putem intalni?” Vocea aproape ca a facut-o sa scape telefonul din mana. Incearca sa se adune si sa raspunda ceva…orice… sa scape de  fiorul ce ii strabate tot corpul si o face sa tremure. “Nu, imi pare rau…nu stiu ce m-a apucat, m-am trezit cu gandul la tine …nu am dreptul sa-ti cer asta…” Inchide ochii si inghite in sec, ii spune sa stea linistit, nu trebuie sa se scuze…va fi acolo, sa-i spuna doar locul si ora.

Ajunge mai devreme. Trebuie sa se calmeze, sa nu-si imagineze iar mai mult decat este… Isi pune rolele in picioare si da drumu la muzica. Simte cum pluteste si trage adanc aer in piept. De cate ori patineaza isi regaseste linistea …macar pentru moment. Ahhh, nu se poate abtine sa nu viseze…cat de mult si-ar dori sa….Nu, nu e cazul…el nu o vede asa cum ea…niciodata nu a vazut-o in felul asta…i-a spus mereu ca nimeni nu l-a facut sa simta ceva, desi a incercat... Iar ea nu are nimic special. E doar o alta “nimeni”din multime…usor de inlocuit dupa cum bine a observat de fiecare data… Scutura din cap sa se trezeasca din visare. Ce bine ca nu este multa lume in parc…se simte privita. Intoarce capul timid si atunci il vede… rezemat cu spatele de banca, in aceeasi pozitie degajata care ii este atat de cunoscuta. Ii zambeste si-i face semn sa nu se opreasca, sa continue sa patineze. El o va privi de aici… Nu mai poate, picioarele deja i s-au inmuiat…orice gest pe care il face o cheama inspre el, asa cum un fluviu isi cheama raurile inainte sa se reverse impreuna  in mare. Se aseaza pe banca langa el…il impinge usor cu umarul si-i zambeste. Se apleaca si o ajuta sa-si dea rolele jos. Nu-si ia ochii de la ea…parca este pentru prima oara cand o vede. Isi sprijina palmele de genunchii ei. Zambetul strengaresc i-a disparut de pe fata si un altul, bland si tandru i-a luat locul. Isi apropie incet buzele de ale ei… “Mi-a luat ceva timp sa-mi dau seama…”