Citeste si reciteste in momente diferite…ia in calcul  varianta ca poate interpreta gresit… adevarurile lui Mickey Mouse. Uneori rade in hohote, cateodata doar zambeste, alteori o cuprinde o stare de disperare atat de mare, o disperare ce o insoteste ori de cate ori vede in jur tristete, suferinta, boala si se simte atat de mica si neinsemnata ca nu poate face ceva ca sa schimbe asta…univers de doi bani… Tine la mana care asterne cuvintele pe hartie atat de firesc si totusi atat de diferit, ca intr-un haos controlat la milimetru. Tine la mintea aia ascutita si gata oricand sa execute pe oricine…nu poate nega asta, la fel cum nu poate nega ca e pur si simplu atrasa…  scrierile, muzica, conversatiile,  desenele,  ce descopera … tot…recunoaste acest sentiment. Priveste in urma. Nu-si aminteste multe lucruri pe care le-a ingropat voit sau inconstient…dar sentimentul  pe care il are acum…de prima data cand a citit a recunoscut tristetea, disperarea, revolta . Cum se poate asa ceva? Dupa atata timp sa nu aiba nici o urma de indoiala? Stie cum functioneaza mintea umana, a invatat despre asta si totusi mereu e surprinsa sa descopere ca aceste lucruri i se aplica si ei. Iar ochii aceia… ochii aceia…atat de tristi si lucizi si totusi atat de sclipitori… Se  uita la ochii ei - aceeasi culoare nedefinita ca in copilarie, din ce in ce mai obositi, mai incercanati, mai tristi, un chip pe care de cele mai multe ori nu-l recunoaste... Nu mai suporta sa se priveasca. Daca ceilalti ar vedea-o asa cum se vede ea...Se lupta sa nu clacheze, sa nu strice rostul nimanui. Nu mai gaseste nici un sens in nimic demult…