Un rasarit de soare perfect, gradina ei…niciodata nu si-a imaginat ca ar putea avea si ea gradina ei, desi era atat de simplu totul…mai putin imaginatia cu care, recunoaste ca sta cam prost. Sau e mai mult frica de a nu cadea din nou, imaginandu-si prea mult. Inca nu isi da seama. S-a asezat pe vine si a inceput sa sape in pamantul uscat. Simtea ca trebuie sa-l lase sa respire, asa cum avea si ea nevoie de aer . Ii place sa inventeze tot felul de dialoguri cu obiectele si animalele din jur convinsa fiind ca ele nu ar putea-o intelege. De multe ori rade in sinea ei cand isi cere iertare de la o pasare care a zburat fara sa apuce sa manance fiindca ea, in graba de a ajunge undeva anume, a speriat-o. Sau de la un caine pe care a trebuit sa il lase acolo, singur. Acum se simtea bine pentru ca a lasat pamantul sa respire. Desi i se pare stupid, ii place jocul asta si deocamdata nu o sperie atat de mult incat sa renunte la el.

-       Doamne fereste, te-ai apucat sa sapi tocmai duminica!

Vrea sa spuna ca duminica e o zi ca toate celelalte si e singura ei zi libera, in care sa faca doar ce vrea. Dar cuvintele i se opresc in gat. Ce rost are? Oricum nu ar schimba nimic…Asteapta sa inchida poarta si se ridica. Nu mai are puterea sa continue. Regreta ca e asa de slaba si ca la orice cuvant bate in retragere.

            Se uita la pamantul ramas pe jumatate uscat…asa e si sufletul ei…pe jumatate uscat…