O priveste si se bucura ca o vede. Ea vine razand si o cearta un pic pentru ca nu a mai trecut demult sa stea de vorba asa, cum faceau ele inainte. Isi cere scuze spunandu-i ca nu a avut stare, ca nu a vrut ca ea sa o vada astfel si sa o intristeze si mai mult. Da din cap si o dojeneste spunandu-i numele de alint.

Dar ceva parca i se pare ireal…veselia ei si faptul ca ii spune cat este de fericita acum…ii vede mana neagra si putreda...Incepe sa-si aminteasca dimineata in care a asteptat-o cand pleca grabita la serviciu si i-a spus ca vrea sa ii vorbeasca. Cum a ras cand a mustrat-o ca nu merge la doctor si  ca nu-i place culoarea pamantie pe care o are. “Ma cheama glasul pamantului, …” . A simtit cuvintele astea pana in adancul sufletului si desi a alungat intelesul lor, ele i-au ramas intiparite in minte. Nu a mai apucat sa vorbeasca cu ea seara…nu a mai apucat sa vorbeasca cu ea niciodata. Si nu se va putea obisnui cu acest “niciodata”, niciodata…